Bunicul nevăzut (textul complet)
Nu l-am văzut niciodată pe bunicul din partea tatei. A murit înainte ca eu să mă nasc, dar nu știu de ce persoana lui a devenit pentru mine o referință, un punct de sprijin, o ancoră către trecutul din care, fără îndoială, vin și eu, prin sângele unui întreg șir de înaintași. Tataia Nicolae era brutar, ca și tatăl lui, un și mai necunoscut mie, ins din prăpastia trecutului. Se pare că tot neamul lor păstrase în bărbați noblețea și sărăcia acestei profesii. Așa se face că și tata a trebuit să urmeze tradiția, a învățat în familie meșteșugul făuririi pâinii, o meserie care i-a permis să ne crescă pe noi, cei doi băieți ai lui, primii care am rupt cu tradiția devenind altceva. Fratele meu mecanic și tractorist, eu, Dumnezeu mai știe ce, un profesor ratat, care mai târziu am ajuns informatician, la fel de ratat. Nu l-am văzut pe bunicul Neculai Brutaru cum era cunoscut în sat, așa că voi încerca să-l recompun din cioburile amintirilor celor care l-au apucat în viață. Din amintirile tatii, un amestec de recunoștință și resentiment, o ranchiună surdă pe care o ghicem în spatele spuselor lui, fiindcă bunicul se purtase cu copiii lui cu destulă răceală, cum se obișnuia pe atunci. Din relatările mai ample, mai admirative și mai detaliate ale mătușii mele dinpre tată, tanti Lica, o depozitară lucidă a mult mai multor amintiri și amănunte despre figura- pentru mine legendară- a bunicului.
Se pare că bunicul, în afară de măiestria lui de brutar, pe care toți consătenii pe care i-am întrebat o confirmau, era un tip cu școală, cele patru sau cinci clase pe care le urmase, conform obiceiului vremii îl marcaseră, făcând din el un ins cultivat, în orice caz peste media întregii familii și chiar a satului. Se pare că învățătorul satului, unul Răican, venea adesea la brutăria bunicului, cea aflată peste drum de casa noastră, ca să-i ceară ”domnului Neculai” ajutorul în rezolvarea câte unei probleme de aritmetică. Tataia Neculai netezea, cu brațul lui puternic de frământător. făina din sac și acolo, în albul rotund, îi arăta domnului învățător, cu degetul, rezolvarea problemei buclucașe. La care Răican se pleznea singur cu palma peste frunte, înjurând înciudat pe propria neputință și uitând, desigur, să-i mulțumească brutarului, mai deștept cu câteva linii decât el.
Am încercat de multe ori să-mi închipui cum reușea tataia să crească și să întrețină și să dea la școală patru copii, trei băieți și o fată, doar din munca celor două brațe ale sale. Capitalul lui era un sac de făină. Avea, din câte spunea tata, obligația de a ține un registru cu două coloane, vestita contabilitate în partidă dublă, pe o coloană cheltuielile și pe cealaltă câștigurile din vânzarea produsului muncii lui. O căruță cu scoarțe de lemn plină cu pâini rotunde de un kilogram, pe care o ducea a doua zi prin satele văii Nișcovului, trasă de un cal care avea un ochi cu albeață și care oprea, mai mult după miros, pe la multele cârciumi de pe traseu. Acolo, conform unei învoieli respectate cu sfințenie, bunicul lăsa una sau două pâini, după ce dădea pe gât păhărelul nelipsit cu care era așteptat de cârciumar, o lege sfântă a ospeției, perpetuată la sate multă vreme după ce obiceiurile fuseseră stricate de venirea comuniștilor. De multe ori se întâmpla ca pâinea lui să nu aibă, din motive diverse, vânzare. În afară de cele câteva pâini lăsate pe la cârciumi, care erau date, oricum, pe credit, plata fiind făcută, după înțelegere, la sfârșitul lunii, se întâmpla ca bunicul să vină înapoi cu căruța aproape plină. Venit zero, capitalul pierdut, lumea nu obișnuia să cumpere pâine veche de o zi, așa că, după mintea mea, faliment ar fi trebuit să scrie pe afacerea lui. Ei, bine, nu, bunicul mergea atunci, cu oarecare sfială, la moara lui Zangopol, la Buzău, acolo unde astăzi este fabrica de pâine a orașului. Îi spunea, cumva jenat, morarului Zangopol că ”nu prea dispune de mărunți și nici mari nu i se întâmplă să aibă”, după expresia lui, dar morarul îl bătea vesel pe umăr și-l asigura că nu e o problemă, n-are decât să-și aleagă un sac de făină de 80 de kilograme și să meargă sănătos, că știe el cu cine are de-a face. Tot de la tata știu că bunicul intra în magazia morii, desfăcea sfoara câte unui sac, își trecea degetul arătător pe limbă și luând puțină făină pe el îl freca ușor de degetul mare. De multe ori strâmba din nas nemulțumit și încerca alt sac, până găsea ce-i trebuia lui. Ce fel de simț avea bunicul între degetele mâinii, ce laborator complex de testare era în gestul acela, nici tata nu mi-a spus, destul că expresia folosită când făina nu-i convenea era că ”nu are coardă”.
M-am întrebat, de multe ori, după ce auzeam asemenea pățanii, de ce bunicul nu se extindea, de ce nu dădea amploare întreprinderii lui de brutărie, lărgind capitalul și înflorind afacerea. Am înțeles, apoi, că bunicul voia să fie liber. Sărăcia lui aparentă îi dădea, într-un fel, siguranța că nimeni nu avea să-l tragă de mânecă, pentru vreo datorie de bani mai mare, sfatul lui pentru tata fiind ”băiete, în bancă și în tribunal să nu intri nici mort, nici tăiat”, voind să spună că tata trebuia să se ferească de conflictele care l-ar fi dus la judecată și de datoriile bănești făcute la bancă, datorii care s-ar fi putut întoarce împotriva lui stricându-i liniștea.
Bunicul Neculai era în așa măsură de cinstit, încât, prizonier fiind, în primul război mondial, la nemți, în lagărul de la Monteoru, de peste deal de valea Nișcovului, nemții l-au aflat că e meseriaș și i-au dat în sarcină brutăria lagărului, iar după ce s-au convins cu cine au de-a face, i-au dat voie să treacă, liber, cu două pâini la subțioară, ”pentru copii”, dealul spre casă, cu amenințarea mai mult formală că dacă nu va fi prezent, duminică seara, înapoi în lagăr, va fi căutat și împușcat pe loc. Iar bunicul a murit nu împușcat, ci de moarte bună, cum se spune, prin anii patruzeci și opt, patruzeci și nouă, după ce puterea comunistă nu-i mai dăduse voie să-și exercite meseria lui de brutar cinstit.
Cu toată nesiguranța și precaritatea ”comerțului” său, bunicul era omenos. La foametea cumplită din 1947 omenia lui dădea pe dinafară, după cum spunea tata. Venea la el unul care avea șapte copii cu bani pentru un sfert de pâine, iar bunicul, care nici el nu era cine știe ce om avut, îi dădea de banii aceia o pâine întreagă, cu gândul la bieții copii ai insului respectiv. Nu era mare lucru, desigur, dar nici asta nu ar fi fost posibil dacă la îndemnul și cu banii preotului Bunea bunicul n-ar fi cumpărat o stivă de saci cu grâu, până în tavanul brutăriei, cam cu un an înainte de începerea foametei. Cine nu crede în Dumnezeu și în premoniții, poate să pună întâmplarea pe seama intuiției extreme a preotului, deși eu nu cred. Foametea aceea așa de cumplită a putut fi astfel trecută cu bine de cei ai casei, fiindcă lumea începuse din disperare să mânânce coajă pisată de copac, iar ziua in amiaza mare pe drumul satului treceau oameni strigând din toate puterile ”mi-e foaaameeee!”. Mama îmi povestea, jumătate umilită, jumătate rușinată, că din lene nu-și cumpărase sită sau ciur pentru cernut mălai, așa că trebuia să treacă drumul la brutărie ca să cearnă mălai pentru mămăligă. Intr-o zi, pe când se întorcea acasă cu tărâța în sită, o femeie cu un copilaș de mână a rugat-o cu cerul și cu pământul să-i dea voie să lingă tărâța aceea.
Tata nu-l prea iubea pe bunicul, cel puțin asta am înțeles eu din grimasele cu care își amintea cum bunicul, sosit acasă amețit bine de prea multele păhărele cu care fusese cinstit pe la cârciumi, târziu în noapte, își scula copiii, îi alinia și-i punea să-i cânte cât mânca el, iar tata nu prea răbda asemenea tratament cu bunăvoință, el fiind cel mai mare dintre frați, dar știind de frica curelei bunicului. De atfel, pe la paisprezece ani, speriat de pedeapsa pe care avea să o primeasă fiincă spărsese sticla lămpii cu gaz din brutărie, pe când o ștergea cu hârtie de ziar, tata a fugit de acasă și a venit la Buzău, unde a încercat și a reușit să se angajeze brutar la un grec, care avea prăvălie peste drum de Episcopie, într-o clădire pe care am mai apucat să o văd când eram liceean, iar tata era covrigar pe la multele covrigării ale T.A.P.L-ului.
Înzestrat cu un gust al farsei destul de bizar, bunicul obișnuia să-și bată joc de bigotismul bunicii Anicuța. Odată, pe când mâncau amândoi din fasolea ”de post” a bunicii, a întrebat-o, rânjid, ” dacă e bună fasolea, Anicuțo” E bună Neculaie, i-ar fi răspuns bunica. Păi cum să nu fie, fă, dacă e cu șuncă! Pândise când baba era ieșită din bucătărie, tăiase mărunt bucățele de șuncă și i le aruncase în oală. De prisos să mai spun ce scandal a ieșit, bunica fiind foarte credincioasă, ținea posturile cu sfințenie iar vinerea ”ajuna”, adică nu mânca și nici nu bea apă până după apusul soarelui.
Amintindu-mi de bunicul, de tata și de străbunicul, fie el și fantomatic, nu pot să nu vă spun un gând al meu intim de tot, dar care îmi revine în minte de multe ori. Prin 1990, când riscam să rămân fără serviciu, deoarece calculatoarele main-frame pe care lucrasem ca operator si centrele de calcul teritoriale erau deja poveste, mi-am găsit de lucru ca informatician unde credeti? La o fabrică de pâine! Credeti ce vreti, dar mie mi se pare că nimic nu a fost întâmplător și cred cu tărie că spiritele străbunicului brutar, al bunicului brutar si al tatei, de asemenea, brutar au conspirat de acolo, de unde se vor fi găsit atunci, ca totul să se întâmple, iar angajarea mea la fabrica aceea de pâine care s-a făcut aproape fără nicio opreliște (foarte ciudat!) să se întâmple necondiționat. Iar muntele de făină, cât Everestul de înalt, frământat de ei de-a lungul a trei vieți pare să fi contribuit din plin la acest lucru. Nu râdeți, eu chiar sunt convins.
Ei, dar v-am plictisit destul cu fapte și întâmplări pe care nu le-am văzut cu ochii mei și cu oameni pe care doar din ceața amintirii altora i-am mai putut invia, nu știu ce mi-o fi venit. Poate că dorința prea vie de a-l fi cunoscut să mă fi determinat să-l scot pe bunicul din negura unui trecut din care nu se va mai întoarce.
Kosta Vianu 