Puşulica



Puşulica

Motto :

nel mezzo del camin della mia vita

 Aiurea, fără sens şi dintr-odată

M-a părăsit si muza, prăpădita

Şi m-a lăsat cu viaţa încurcată…

Vasile Păsat, conductor public cu atribuţii nebuloase la primăria Costoveni, funcţionar zelos şi nu prea, cu familie aşa-şi-aşa, adică o nevastă « nici prea-prea-nici-foarte-foarte » (reproduc întocmai unele caracterizări din vecinătăţile imediate ale curţii lor) şi doi copii, băiat şi fată, şcolari mediocri ca şi tatăl lor, era trist. De când apăruse la primărie noua secretară, Puşulica, o femelă lungă în toate cele şi cu păr blond natural strălucitor, îl năucise efectiv, ca să nu mai pomenesc de faptul că îl prostise în ultimul hal. Uita aproape în fiecare zi acasă cheile de la uşa primăriei şi trebuia s-o ia la fuga înapoi cu bicicleta, trei kilometri dus-întors, că se şi speria Galeta, nevastă-sa, de-l întreba cu ochii mari şi privirea nedumerită : – Ce-i, Silică ? – Pe dracu, ce să fie, nimica, fă, mai lasă-mă dracului şi tu acuşa, bombănea înciudat şi pornea înapoi, ca să nu întârzie la program. În câteva rânduri primarul strigase la el. Mai pe urmă, observându-i privirile blege cu care o însoţea pe Puşulica mişcându-se alene printre birourile contabilităţii, toate colegele lui de ani de zile, la care le cumpăra cornuri de la chioşc, işi dădeau coate şi râdeau de el ca de ultimul spavarici. Puşulica nu părea să bage de seamă nici cafeaua pe care i-o depunea el pe coltul biroului, imediat ce bolborosea filtrul, semn că se scursese toată apa din rezervor, ei prima, înaintea celorlalte colege, cu ceaşca tremurând pe farfurioară, de emoţie. Emoţia lui. Nici florile din vaza de pe măsuţa de la intrare, totdeauna proaspete, nu conta ce flori, da’ când dracu avea timp să le pună acolo fără să-l vadă ele, cât erau de atente ? Cum ziceam, indiferenta nu părea să-l fi băgat în seamă în calitatea lui de mascul, pe deasupra şi îndrăgostit lulea, cum putea oricine să vadă, cât ar fi fost de chior. Lasă că nici n-avea timp să observe ceva deosebit la el, că n-avea când. El nu intra în biroul primarului, venea primarul la el, ca să-i mai reproşeze una-alta. În secretariat, antecamera biroului primarului, el intra numai dimineaţa, pe furiş aproape, iar superba nu găsea nimic deosebit în făptuirea atâtor gesturi mici, de infinită tandreţe, de care era el în stare, aşa tolomac cum părea. Puşulica intra însă des la contabilitate, mai cu o hârtie, mai cu o solicitare expresă de-a primarului, transmisă prin viu grai, că superba ura telefoanele sau nu avea habar să le folosească, naiba ştie. Ori poate că-i plăcea să le vadă mutrele coţofenelor de contabile când îşi misca provocator posteriorul sculptural şi celelalte anexe ale fiinţei ei admirabil construite. Răspândea totdeauna un inconfundabil parfum de violete, dar nu leşinător sau insistent, nu, doar o undă subţire, îndeajuns numai să-l scoată pe Sile cu nasul din eternele bilanţuri la care părea că nu mai este în stare să le dea de cap de o bună bucată de vreme. Dintre toţi colegii lui, numai Carnavela – femeia de serviciu – poreclită aşa de cine ştie care răutacios (pe ea o chema Vela) avusese tupeul să-i pomenească lu Sile, da’ ea aşa era, nu se putea stăpâni, multe din certurile ca la uşa cortului care izbucneau din senin între salariaţii primăriei erau urmarea faptelor sau vorbelor ei. Carnavela, ţigancă tânără, una din femeile cu care primarul îşi băga în plug la băutură, când toate pe lume capătă alte dimensiuni şi aspecte, i-a zis lu Sile una-alta, în mai multe rânduri, cu aerul că încerca o facere de bine. Inutil să mai spun că Sile n-a auzit, n-a văzut, ca şi când n-ar fi vorbit cu el ci cu pereţii biroului. -Auzi, mă, cavaleru’ lu peşte prăjit, ce mama dracului cauţi tu să-i faci cafeaua la …paraşuta asta a lu Lemnaru ? ce … (cuvinte ne-ecoliterare, de fapt expresii netipăribile) ai văzut, mă, la asta ? De ce s-o fi amestecând lumea de fiecare dată cu patimă înverşunată în afacerile oricărui amor, împărtăşit sau nu, Sile nu întelegea neam. Ţiganca mai încercase de câteva ori să-i deschidă ochii, să-l aducă pe drumul cel bun, dar văzând ce moacă de nănău făcea de fiecare dată, renunţase. La primar Carnavela nu l-a spus, cu toate că o mânca limba, dar nu prea ştia care erau dedesubturile angajării « curvei lu Lemnaru’ » aşa că nu îndrăznea. Totul a mers aşa până prin vară, când au venit primele restructurări şi din serviciul contabilitate al primăriei a rămas jumătate, ăla de la pajisti a plecat la dracu-n praznic, în Spania, toţi contractualii şi însoţitorii personali au fost concediaţi, iar bani de « minimul garantat » nu mai erau nici pentru puturoasele de rude ale primarului, nişte beţivani care încurcau iarba prin curtea barului. Pe Sile n-aveau de ce să-l păstreze, desele lui greşeli erau demult pe răbojul autorităţii supreme în sat, plus că primarul îi surprinsese odată privirile alunecând pe fundul cu adevărat maiestuos al Lemnăresei, şi-i purta pică nedeclarat, un venin sleit, o chestie de-aia care nu e iniţial periculoasă, dar numai până la proxima ocazie. Când l-a găsit Galeta agăţat de grinda din şură, cu funia calului pe după gât, vânăt şi umflat, cu ochii beliţi şi limba de-un cot, a crezut prima dată că o fi rămas lipsă ceva bani, pe-acolo, pe la primărie. Mai pe urmă, căutându-l prin buzunare a găsit hârtia cu decizia de concediere şi iar a crezut greşit. Numai Sile ştia că, de fapt, lui nu-i păruse rău după slujba de la primărie ci de faptul că, gata, de-acuma nu mai avea ocazia s-o admire pe singura femeie care contase cu adevărat în viaţa lui. Iar dumneata, cititorule, să nu te simţi nedreptăţit de faptul că povestea s-a terminat aşa. Aş fi putut să-l divorţez pe Sile de Galeta, să le fac viaţa mai ceva decât valul ăla ucigaş care a lovit coastele Japoniei, aducând atâta durere şi nenorociri. Dar, vorba poliţistului din poveste, la ce-ar fi folosit ? Lumea nu mai are răbdare şi nici timp să citească poveşti lungi, cu intrigi întortocheate şi finaluri imprevizibile. Toţi vor să vadă la televizor, în direct cum o să-l belească americanii pe Gadafi, dacă explodează sau nu centrala de la Fukushima şi de-astea. Cui să-i pese de Sile ? Zi şi dumneata….

Read Full Post »

Cursa de Milicetu

Cursa de Milicetu
(rescrisă din memorie)

– Dom’le, cum să-ţi spui io dumitale ca să mă-nţelegi, că te văz om diştept…Te cunoşti după cum porţi pixu, în buzunarul după dedesupt, nu ca ăştia de-acuma, alde Ciupeagă, oamenii primăriei, le poartă-n chept, ca pă dicorăţii, să vază lumea ce diştepţi este ei, ptiu!, că mi să face şi scârbă! Da’ io una zic, nu-i lucru curat cu maşina asta, care trece în goana mare p’în sat, ziua-n amiaza mare, cu farurili aprinse, gonind de parc-ar sta să să termine ceva fără ea taman la capătul lumii. Nuuu, că n-o vede toţi, că mulţi ar aştepta-o, da’ n-are oră fixă, vine când nu te-aştepţi şi tot aşa de neaşteptat şi dispare. A văzut-o mulţi. Ete, io ăsta care vorbesc cu dumneata aciea şi Panaiete şi Loreta lu Tutunaru, mulţi… Şi baba Domnica, de, ca baba Domnica, dădură ăi nouăzeci piste ea, ai zice că să n-o crezi…Da e băţ, baba, vede ca la optişpe ani, citeşte ziaru’ fără ochelari, că-ţi vine şi să râzi când vine asta, noră-sa, Racleta lu Popoiag, cu acu şi cu papioata, să-i bage baba-n ac, de câte ori are şi ea câte ceva de cusut, izmenili lu bărbat’su, alte alea…că ea, cât e de tânără, abia vede. Da, auzi, dă-te-ncoa’ să-ţi spui, să nu ne-auză careva, după ce trece asta… cursa, maşina, de, ăia care-o vede…nu ştiu cum să-ţi spui…lumea rămâne aşa… într-un fel! Şi nu sunt nici io prost, că făcui armata la şapte antilerie, îţi puneam proiectilu-n căpiţa de coceni, în capu tancului, unde vreai dumneata să ţi-l pui, io acolo-l puneam! Dar după ce trece asta, cursa, cum îţi spui, să-ntîmplă aşea, câte-o chestie… Iete, ca săptămâna trecută, muierea lu Panţâru, primi o aia…carte poştală, da’ nu de-astea de-ale noastre româneştile, nuuu…Una cu nişte alea, litere ca la japonezi… Da’ alăturea – ce-i al lor, al lor!- inglezeşte, normal, ce-avea ei să-i spuie muierii: că, aşa şi pe dincolo, chestii-trestii, ţi-am găsit bărbatu mort în accident de avion, prăbuşit pă insula cutare… În Filipine! De unde şi până unde, domnule, Panţâru în Filipine, când ăsta a dispărut din cârciumă, de la „Paiş’pe craci” – restaurantu-ăl mare, cu şapte ospătăriţe, din piaţă, din oraş. Intrase şi el, ca omu’, cu Argăseală meliţianu, să-l cinstească pe ăla cu un rachiu, cum face toţi, da’ de-atuncea niminea nu l-a mai văzut, nici pă el, nici pă meliţian, a fost hai mare, mulţi a-ncurcat-o atuncea, câţi a fost la un loc cu ei, da’ bieţii oameni ce să facă, dacă nu ştia niciunul nimic, a luat bătaie digeaba, că ăştiea, la meliţie, întăi te bate şi-abia după aia te-ntreabă, ştii dumneata… Lasă că până la urmă toate s-a lămurit, că i-a găsit p-amândoi morţi în râpa Cotorcii, sfâşiaţi de colţii mistreţului. Că uitai să-ţi zic, p-aciea, pă la noi, toţi pune…laţuri, bre, de-alea de sârmă oţeloasă, tare, şufă, ca să prinză şi ei, câte-un mistreţ, câte-un iepure, care cum are noroc. Da’ p-asta cu cartea poştală…. Dracu s-o ştie, ce noimă are, că io n-o mai înţeleg, poate dumneata, cine ştie ce poţi să pricepi din tărăşenia asta…

* * *
– Nu, dom’le, nu ie nimica, io nu mă mişc de-aciea toată ziulica şi l-aş fi văzut, io am spirit de observaţie. Am fost şofer de meserie, mă ştia toată autobaza. Fane Curelaru îmi zice. Am ajuns aici la benzinărie dintr-o… prostie, ca omu… Că fusese nunta lu’ fiică-mea şi am băut şi io, ca omu’, un pahar, două, poate trei, de ce să te mint! Şi acela a ţinut-o pe-a lui, că nu şi nu, să suflu! Am suflat şi… uite-mă aicea, benzinar şef. Doctoru a zis că e daltonism, sau cum i-o fi zicând la boala asta de ochi care mi-a pus-o ei în cârcă, să nu-mi mai dea carnetu’ înapoi, că m-am luat în gură cu ăla, i-oi fi scăpat şi vre-una în freză, că eram nervos, am uitat să-ţi spun. Că aşa pică necazu pe om, când nu te gândeşti. Acela, ginerica, al lu Şoitan, a fugit cu banii dimineaţă şi io mă luasem după el cu camionul, să-l prinz, că mi-era milă de muiere şi de fii-mea, că plângea amândouă în mijlocul bătăturii ca proastele, vorba aia, şi… şi cu banii luaţi… S-a înrăit lumea ceva de speriat, da’, de autobuze de-astea, io nu pot zice nimic. De ce să zic io că l-am văzut, dacă nu l-am văzut? P-aici trec mulţi, da’ şoferii din ziua de azi… habar n-au de meserie, că, uite, cum vine aicea curba asta spre benzinăria mea, volanu nu trebe bruscat, curba se ia lin, fără viteză, că nu ştii ce se poate întâmpla. De multe ori era să-mi darâme şandramaua. Nu zic, nu-i mare lucru de ea, dar cu atta comustibil, Doamne-fereşte de-o explozie, ceva, rade satul ca pe nimica!

* * *
Nici vorbă de viteză. Toată lumea e aşezată pe banchete, fiecare pe locul lui. Şoferul mişcă uşurel de volan la dreapta sau la stânga, după cum e cazul, pasagerii se uită pe geam, sau sparg seminţe, aruncând cojile pe jos, după cum e şi normal, nici n-ai zice că e duminică, ce e ciudat e că nimeni nu vorbeşte cu nimeni, îşi vede fiecare de treaba lui. De-aia se şi uită toţi, intrigaţi, când cucoana de lângă uscăţivul acela bătrân, cu curca în braţe, sare ca arsă zbierînd cât o ţine gura că „termină, dom’ne, cu insinuările, oi fi io grasă, dar pe curca dumitale nu m-am aşezat, mi-ar fi şi frică, nu vezi ce slabă e, numai pielea si… penele, vrei să mă-nţep în oasele ei?”
Dar preotul în sutană albastră de pe scaunul din faţa lor nici măcar nu întoarce capul, mormăie într-una, el ştie ce, cu nasul într-un fel de cărţulie. Pe fereastră se vede cerul uşor acoperit, parc-ar sta să plouă, dar nimeni nu bagă de seamă, toţi par absorbiţi de cine ştie ce gând şi se face din nou linişte, ca la începutul lumii, când duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apeeeloooor şi miluieşte Doamne, poporul tăăăăăuuu şi binecuvânteaaază moştenitea ta, acum şi puuuururea şi în vecii veeecilor amiiiin! Dar cine a mai văzut, nu, vă-ntreb, cine a mai văzut preot în sutană albastră, ca să spargă seminţe în sfânta biserică, behăind slujba ca pe o manea, de-astea de se cântă acum pe la nunţi şi alte alea, spre batjocura de cele sfinte? Dintr-odată toţi se trezesc aşa, ca într-o biserică frumoasă, cu vitralii prin care se prelinge o lumină dulce şi popa acela ciudat, cu sutana albastră le dă la toţi, absolut la toţi, trupul şi sângele Mielului, fără să-i întrebe dac-au postit, dacă s-au spovedit, dacă au habar de vreo rugăciune. Şi toate se întorc iar la matca lor firească, slujba se termină, ca orice slujbă, până la urmă, uşile se deschid larg şi coboară toţi treptele bisericii, ca şi cînd ar coborî din autobuzul acela, în care păreau că s-ar fi urcat, numai şoferul rămâne singur în uşa deschisă, cu chipiul lui albastru ridicat în semn de salut respectuos, faţă de toţi pasagerii. Cine a avut răbdare să stea pînă la sfârşit poate povesti cum se aude aerul în dispozitivul de închidere al uşilor, „pufffff-ştonk!“, cum se-aprinde semnalizarea pe stânga şi maşina plecă din staţie uşor, fâşâind, parcă nici n-ar avea motor.

* * *

Alteori maşina pare să fie chiar doişpe, sau doişpe barat, cursa obisnuită, care trece prin parcul din mijlocul orasului, acelaşi de când lumea, cu straturile de flori plantate în formă de cunună în jurul movilei pe care tronează impunătoare statuia amiralului. Şi rareori se întâmplă să faci cu mâna, chiar între staţii, iar el să nu oprească uşor, fâşâind, parcă plutind. Iar pasagerul se urcă încet, cu căciula lui maronie cu clape, sau basmaua înflorată sau pălăriora purtată cu graţie pe creştet. Atâta doar că şoferul, acelaşi ins înalt, demn, aproape ţeapăn, se deranjează de fiecare dată până în uşă, făcând tuturor, dar absolut tuturor pasagerilor care urcă, acceeaşi reverenţă exagerată, îndoit de mijloc şi cu mâna dreaptă fluturată într-un gest de poftire politicoasă, exagerat de politicoasă, cu chipiul albastru ţinut elegant în mana stângă, îndoită din cot.
Au fost văzuti urcând cunoscuti de-ai tuturor, persoane importante vreau să zic, primarul, vreo doi- trei consilieri, amantele unor personalităţi politice foarte comune, ba chiar şi fiica pantofarului, doamna Opaline, fiinţa aceea misterioasă despre care nimeni nu ştie cum a putut trece peste ultimul divort, a trebuit să dea explicaţii la poliţie despre dispariţia consortului dumisale, în condiţii nici până astăzi lămurite pe deplin. Unii şoptesc precum că aviatorul, soţul doamnei, a dispărut cu o stewardesă mult mai tânără decât el, în ultima cursă spre Singapore, de anul trecut şi că nimeni nu l-a mai văzut de atunci, alţii că divorţul a fost pronuntat în şedinţă publică, pe motiv de simplă nepotrivire de caracter, alţii că s-ar fi certat din cauza unor titluri de proprietate revendicate de nişte rude obscure. Cert este că unii jură pe cruce că nu e adevarat şi că pilotul a fost văzut într-o dimineaţă vesel, zâmbăreţ, fluierând un cântec la modă, pe strada gării, iar undeva pe lânga tarabele unde se vinde zarzavat proaspăt, în mica piaţetă de la capătul străzii, autobuzul a oprit la un simplu semn cu degetul al insului şi… dus a fost. Nimeni nu mai stie nimic altceva, iar dacă ar fi să ne luăm după zvonuri, toti cei plecaţi par să fi avut, fără exceptie, oarecari probleme cu autorităţile, fiind cercetaţi fiecare pentru cine ştie ce fapt, bănuit sau real, n-are importanţă.

***
Numai noi ştim, cititorule, că nimic nu este adevărat din toate cele câte se spun, iar autobuzul e o cursă din cele mai normale, cum sunt atâtea pe lume. N-ai decât sa faci singur proba, să-ţi iei un bilet de la casieria autogării, şi să aştepţi la peronul paisprezece, câteva minute, nu mai mult. Numai că puţini înteleg ce rost ar avea să te urci în cursa aceea, să mergi atâţia kilometri prin căldura înnăbuşitoare ca să te dai apoi jos tot de unde ai plecat. Cum aşa, de unde ştiu eu ? Aşa scrie ! Cum unde scrie? Pe tabla aceea albastră, vopsită cu alb : Cursa Drângani, Cuca Măcăii, Dorleşti, Poianu Mare…Poposila…Milicetu…Drângani. Adică exact aici, în praful acesta încins abitir de soarele amiezii. In satul acesta necunoscut, în care, iată, dacă ne mijim bine ochii, îl putem vedea clar pe domnul consilier secret al oraşului, înalt, bine făcut, cu costumul călcat şi cravata impecabilă, călcând grijuliu cu pantofii asfaltul supraîncins din faţa autogării. Domnul consilier este persoana cea mai nepotrivită cu locul şi momentul. Dunga pantalonilor săi ar putea concura tăişul spadelor de Toledo, pantofii noi, din piele de cea mai bună calitate sunt lustruiţi „oglindă”, totuşi, tristeţea răzbate din ochii cenuşii sub care, pungile proeminente indică mai mult ca sigur o suferinţă cardiacă rău tratată sau poate chiar ignorată mult timp. Poziţia sa în cadrul instituţiei al cărei dicton sta scris cu litere mari pe frontispiciul temutei clădiri – Ochiul mare, gura-nchisă, fac fiinţa mai precisă – bagă spaima în multe suflete. Nici acum nu se văd mulţi amatori de-ai fi în preajma. Dar, iată, sosit parcă de nicăieri, un autobuz mare opreşte în dreptul domnului consilier secret, uşile se deschid cu obişnuitul pufăit, şoferul face exagerata reverenţă şi funcţionarul suie, absent cele două trepte de tablă. Îndată, domnule şofer, mulţumesc, ce chipiu albastru, vai cât de albastru este chipiul! Prin uşa care se închide incet razbate doar o boare răcoroasă iar unii din martori au jurat cu mâna pe inimă că din interior se auzea distinct ciripit de păsări, pe când alţii susţineau sus şi tare, cu argumente din ce în ce mai zgomotoase că din interior se auzise clar glasul uşor nazal al unui preot oficiind slujba de duminică…

Read Full Post »

matache

Matache Într-una din zilele lui obişnuite, când totul părea că intrase în normal, Matache Scoveargă primi brusc presimţirea unei revelaţii. Se plimba, ca de obicei, cu splendida lui blondă imaginară, longilină, docilă , inefabilă şi intangibilă, printr-o şi mai imposibilă grădină de rai, abandonându-se valurilor de miresme de flori deşi, ca să fim absolut cinstiţi, singurele mirosuri care ar fi putut ajunge-n garsoniera lui erau cele din curtea interioară a blocului, ca de obicei: ceapă prăjită, tocăniţă arsă, gunoi, câine plouat, varză sau nu se ştie ce izuri putride de pivniţă umedă. Dând din mâini, explicând, zâmbind incitant, blonda îi povestea un serial indicibil şi Matache urmărea foarte concentrat bărbia ei perfectă, tremurul genelor, netezimea irezistibilă a obrazului Crinellei. Aşa o botezase, Crinella, cu nume de stea exotică, dintr-o galaxie aflată la capătul universului. Iarăşi am face o greşeală dacă n-am recunoaşte că, în fine, Matache privea mult mai mult, mult mai multe, vreau să zic, iar dumneata, cititorule, care vei fi avut plăcerea să conversezi pe alei, aiurea, cu blonde stas, ca blonda lui Matache de exemplu, n-ai să-mi faci zile fripte numai dintr-atâta. Că te-am minţit adică, despre privirile lacome ale lui Matache. Dar aici nimeni nu-mi poate pretinde să scriu ceea ce eu însumi nu vreau sau nu pot, iar convenţia este ca scriitorul – mă rog – să scrie şi cititorii să citească, fără alte comentarii. De comentat, comentează critica şi istoria literară, pe cine merită, bineînţeles. Ziceam, ca să revenim, de-o presimţire. Care nici aceasta nu-i corect definită. La urma urmei, Matache nu simţi ci ştiu, brusc iluminat, numerele prime pînă la şase sute de miliarde de cifre, formula certă a alfachinolinsulfodimetilaminochinizinei dublu polarizate şi condiţiile, mai mult decât drastice, de obţinere a substanţei în laborator, numărul de electroni de pe ultima orbită a unui atom de matachiniu, inexistent în tabelul elementelor lui Mendeleev, perioada de rotaţie a galaxiei noastre în jurul punctului central al roiului de galaxii periferice din care face parte Calea Lactee, proiectul uşor de executat al unei surse inepuizabile de curent continuu şi cam atît. Detalii clare, deşi, inexplicabile. Totul însă, scăldat intr-o muzică a sferelor, un gâlgâit plăcut în timpane care nu dură decât o infimă particulă de timp, atât cât să-i dea lui Matache posibilitatea să realizeze că gândea toate astea. Nu erau cuvinte ci avalanşe de noţiuni admirabil structurate, informaţie pură sută la sută. Nici cuvintele lui împleticite, nici încâlceala mea de fraze n-ar putea lămuri ce ştiuse. E bine spus ştiuse. Fiindcă în secunda următoare informaţiile erau şterse iremediabil din creierul lui. Tot ce rămase fu amintirea teribilei intuiţii, certitudinea că avusese la îndemână toate astea, în mintea lui dar că, cine ştie cum, uitase totul şi poate că avea să-şi aducă aminte. Pierdute fură apoi blonda cu picioare superbe şi mireasma învăluitoare a grădinii edenice. Un regret uşor însoţi brusca lui revenire în cotidian, aşa cum îţi pare rău după orele pierdute ale unei după-amiezi de sâmbătă, când ai fi vrut să te vezi cu prietenii, să joci fotbal sau table, să vezi un film dar nu poţi, fiindcă tocmai atunci copilul vecinului sună la uşă să-ţi spună că tavanul lor e ud, mama nu-i acasă, l-a sunat pe tati şi tati i-a zis “marş la idiotul de la nouă şi vezi dacă nu şi-a uitat iar robinetul de la baie deschis”.Iar tu n-ai altceva de făcut decât să iei cârpa, ligheanul, buretele de baie, să strângi apa, să duci mocheta la uscător, toate astea luându-ţi două ore bune şi cheful de ieşit din casă. Iei o carte, pe care ai mai citit-o sau dai drumul la televizor, la o emisiune despre creşterea vitelor într-o fermă particulară din Ardeal, la timp ca să-l asculţi pe proprietar cum se vaită. Că taxele-s mari, impozitele – aberante, iar TVA-ul la lucernă, neruşinat de-a binelea. Că el nu are decât un Cielo si un Opel Frontera cu remorcă, pentru cărat furajele. Că bietele vaci au să-i moară de foame dacă ăştia de-acum nu reduc impozitele. Că de când se ştie el om trăitor n-a apucat un guvern mai iresponsabil. Că bine zice, mai gândeşti şi adormi cu televizorul deschis. Ca şi Matache, de altfel. ** * – Când văzui că nu-i rost de nici o sfârâială cu ăştia, care ne guvernează de ne-au spart, pe bune vă zic, nu e la mişto, să n-am parte de ei care te minte, am zis că mai bine mă car în Canada, la tăiat lemne în zăpadă şi alea – alea, câte fac ăia pe parai buni, la fix, decât numai că n-am ban de avion. Ce să mai furi p-acilea? Si unde mai pui, că s-a nasolit cu paraiu dă garanţie, care cere canadienii să le duci dovada la fix că ai dulăi in cont, de-adevăratelea, nu ca înainte, la oha, puneai banu azi, duceai dovada, luai viza, p-ormă scoteai banu şi-l duceai înapoi la om pă bune, că altfel te spărgea ăla. Şi nu mai pleacă gagiii, că n-are mălai. Cere canadienii, ca înecaţii, zece mii de durafleţi, parcă p-aci ar creşte în copaci, ca frunzele… Matache nu ştie de unde îi cunoaşte, sau nu-şi mai aduce aminte. Băieţi de prin cartier, amărăşteni ca şi el, vai de vieţişoara lor. Berea le mai ajută să uite de ziua de mâine, de cea de poimâine, când o să fie mai nasol decât azi. Au feţe de ciorditori, de dătători cu manga, sau mai rău, de vieţaşi scăpaţi de doctor, pă bani grei, de la ţuhaus, repatriaţi din Germania, halitori de lebede. Banu lor, câţi l-au avut, e păpat de mult p’ăn cârciumi, sau cu paraşutele de pe centură, 50 de mii toto tacâmo, azi, 50 de mii toto tacâmo, mâine şi gata, i-ai ras, p’ormă stai să pice iar vremuri pă bune, cum era odată, să strângi marafeţii la loc. -Bă, pârnaie, lăsaţi-o, bă, mai moale cu politica, mai bine vorbim de curve. Apropo, Gaie, ce mai face, bă, nevastă-ta ? -Da’ ce te … roade pă tine grija? -Ete-aşa, mi-adusei aminte de vremurile bune, când erai tu acolo şi ea, săraca, nu mai putea de doru’ tău. -Ştiţi o fază, bă , înecaţilor, ia nu mai aburiţi omu ăsta cu d-astea ! Ia, zi-le, băi facultate, c-aud că eşti ăl mai cu carte, care-i treaba cu noi, de ce ducem viaţa asta de rahat, sau tu eşti mulţumit ? Matache n-are cum să ştie dacă nu cumva vorbele insului nu reprezintă un atac direct la presupusa lui apartenenţă la altă categorie socială, cu alte cuvinte, “nu eşti ca noi, ce cauţi aici, taie-o”. Sau o batjocură fină la adresa unuia, presupus intelectual, mai şcolit, dar nu neapărat mai inteligent. -Treaba e, încearcă el să câştige timp de gândire, că nu-mi vine în minte nici o cauză clară pentru care s-a ajuns la situaţia asta. -Care situaţie, bă, ce tot baţi apa ? -Situaţia generală, economică, de care vorbeaţi şi voi. -Aşa, vezi. Şi care ar fi şpilul, cum ne scoatem ? -Păi, care să fie, e clar, după ce vom intra în Europa, cum… N-apucă să ducă fraza până la capăt. Hohotul general de batjocură al întregii mese îl face până şi pe insul de la bar să ridice ochii din revista cu poze deocheate, de sub galantar. Acum, Chelie, cum îl cunosc toţi din cartier, fără să le pese dac-ar putea avea şi alt nume, beleşte ochii spre masa lor, speriat, aşteptând parcă momentul când mesele, cu pahare cu tot, vor începe să zboare prin aer, într-un dans nebun, cum ştia el că se mai întâmplase de atâtea ori când îi erau clienţi ăia. Îl linişteşte, cu un gest simplu, cu palma ridicată in sus şi o privire specială, cel care părea a fi liderul grupului, în timp ce hohotele de râs se mai aud sacadat, întrerupte de dese clătinări din cap ale mesenilor, cărora parcă nu le vine să creadă ce au auzit. -Ne-ai spart, facultate, să moară mama, dacă mai bagi una de-asta fac epatită, fratele meu, pă bune. -Auzi, bă, Frează Dulce, că n-ai să mai dai la rame pă-n metrou, să-ţi scoţi lozul, că tu ai urechile mari, bune de mânere, şi pă tine te scoate primul coana Europa din rahat, că eşti şi uşurel, vai de mămăliga ta … Insul apelat asfel, hoţ de buzunare, cum reiese din discuţie, ar putea fi uşor confundat cu un copilaş pierdut de mămica lui pe stradă, spilcuit, cu haine curăţele, mic de statură şi cu nişte urechi, într-adevăr fenomenale, stârnind aproape mila. Are părul lucios, cleios, lipit de cap, parcă ar fi muiat în sirop de zahăr, de unde, poate, şi porecla. Nu se supără, la ce i-ar folosi ? El întreg e aproape jumătate din statura şi chiar din greutatea celui mai mărunt individ dintre ceilalţi, aşa că şansele lui într-o confruntare cu oricare din ei ar fi nule. Sau, aşa vede lucrurile Matache, pe care valul de batjocură groasă aproape că-l face să se ridice de la masă, înciudat şi să plece. Îl opreşte, cu palma lui cât o cazma, liderul, aproape prietenos : -Unde vrei, bă, s-o virezi, stai dreac-aci, facultate, că mi-ai plăcut, pă onoarea mea, să n-am parte de tine care te minte, da de-astea cu… Europa, să nu mai bagi, fratele meu, că ne bagi în spital. Băă, adormitule, păi noi, ăştia de ne vezi aci, la o masă cu tine, de unde crezi că venirăm, din planete sau din stele, nu din Europa, băg…şi dă să înjure gros, dar se opreşte la timp, cu toate că nici n-ar avea motive să n-o gâlgâie toată, româneşte, ca de obicei. -Lu’ madam Europa i-am făcut noi unghiile, n-avea tu grijă. Şi cu ce ne-am ales ? -Taci, pârnaie, nu te amesteca. Că tu, de fraier ce eşti, te-ai grăbit să te cazezi la Munchen, al dreac…, pă banii nemţilor, în a mai luxoasă puşcărie şi ai belit ochii la televizor pînă săptămâna trecută, când te-aruncară ăia ca pe-o lătură, că începuseşi să puţi. Şi te mai iei şi de ăsta micu’ mânca-i-ar mă-sa buricu’, ăsta baremi are o meserie cinstită, dă cu jula-n metrou, munceşte, nu ca tine. Ia să nu te mai legi de el, că te sparg, să moară mama, zice trântindu-i, ca în glumă, una din cazmalele lui, peste ceafă, pricăjitului, mai-mai să-l dea cu capul de masă. “Unde am putut să intru”, gândeşte Matache, regretând clipa când, năuc de atâta umblat prin zonă, pe căldura infernală de afară, împinsese maşinal uşa cârciumii, cu gândul la o halbă rece, poate două, să mai uite de binefacerile şomajului. Că nu făcuse bine, vedea chiar acum, dar să mai şi ceară voie să stea cu ăştia, parcă prea fusese de tot. Acelaşi regret, ca după visul cu blonda, poate un pic mai disperat, mai nuanţat, mai deznădăjduit, îl face acum să-şi mijească ochii, îndarătul lentilelor groase, privind nicăieri, ca o găină beată. -Şi, ia zi, facultate, din ce trăieşti, sau e secret ? Că, uite, noi aci de faţă, avem fiecare şpilu’ lui, cu toate că merge cam prost, în ultimul timp, da’ ne scoatem. Ăsta-micu, se scoate numai cu faţa. Cum apare ăsta între oameni, înţelegi, nu să mai uită nimeni la mâinile lui, toţi să holbează la muianu lui şi în timpul ăsta, labele lui operează, înţelegi, mai ceva ca la urgenţe la chirurgie… -Matache mă cheamă, sunt informatician şi în momentul de faţă, şomer… -Aha, le ai cu clapele, cu astea, cu calculatoarele. E bine, domn’e, e de bine. Şi, ia zi, iese de-o ciorbă ? -Ieşea, că acuma, îmi caut, dar e foarte greu. -Şi, cu ce treabă p-aicea, că eşti cam departe de casă, vezi să nu te apuce noaptea, că p-aci să-nserează devreme…Şi, zi, Europa, hai ? Păi bine, bă, facultate, ce treabă avem noi cu ăia, tu ai fost p-afară să vezi ? Cu ochii ăia beliţi ai tăi, nu de la televizor. Păi Europa n-are, mă, ce face cu gunoaiele noastre, cu sărăcia, cu hoţii, cu astea, că le are p-ale lor. Si sa-ti mai spun o fază, să te lămuresc definitiv cum stă chestia cu madam Europa asta a voastră, că prea o scoate toţi la înaintare, ca pă sfintele moaşte, de câte ori vine vorba de mizeria de p’aci : ăia are nevoie de noi pentru carne de tun, fratele meu, mână de lucru ieftină, de curve de lux, c-ale lor sunt urâte, grase, drogate, bete, dracu să le ia , nu ştiu de ce nu le mai place. Să n-am parte de ăştia care-i vezi acia, la o masă cu noi, câtă prospătură le-am cărat io la nemţi, la italieni, la spanioli. Da’ ăştia e cei mai pretenţioşi, nemtii. Nu vrea ţigănci, nu vrea evreice, numa’ moldovence le place, blonde, subţirele, cruduţe, înţelegi. Aia e, ei ne vede ca pă o magazie de prospătură, dă mînă de lucru, de piata economică, ştii ce e aia? Marfa lor, acolo la ei, o vinde azi, o vinde mâine, gata, s-a săturat ai lor, cui mai vinzi? La fraierii de români, că ştia cumpără orice, ca înecatii, masini, toale, fiare, intelegi ? Bă, facultate, că veni vorba : bă, tu ştii de ce l-a-mpuşcat pă Ceaşcă ăştia la revoluţie bă? Ce genocid, ce înfometarea, poporului, gogosi ! Îi durea-n ..creastă pă ăia că murea românaşu’ nostru de foame, puteai să crăpi ! Lozu, bă, economia, piaţa ! Ce crezi, bă, ca n-a avut Coca-Cola, cu MC’Donalds şi cu ăia, care mai e tari şi mari în lume, o sută, două, trei sute de mii de para ca să plateasca o revoluţie la fix, să-l dea p-al nostru cu nasu’ în ţărână, că prea să făcuse al dreac’ şi nu vrea să ia nimic de la ei, plătise datoriile, şi auzi, nenorocitu’ ce ar fi vrut să facă : bancă cu Sadam Husein, să le ia painea de la gură la americani, asta l-a pierdut, ascultă la mine, că sunt umblat, şi le ştiu … -Faci ce faci şi iar o dai pă politică, mai las-o băi, americane, că le ştim noi p’astea… -Nu vorbeam cu tine, bă ameţitule, culcă-te la loc, io lu ăsta, lu facultate încercam să-i deşchiz ochii, tu nu vezi că pune botu’ la aiurelile cu Europa, cu astea, cât e el de deştept ? Dacă am fi fost alături de masa lor, eu sau dumneata, cititorule, am fi putut şti cum a reuşit până la urmă Matache să iasă din local şi să ajungă acasă, la cât era de pornit Americanul să-i demonstreze “ce fraieri sunt ăştia cu Europa lor şi ce de rahat o să mai mâncăm cu lingura, toţi, după ce n-or băga ăia, cu de-a sila…” Nu ştim decât atât, că a doua zi Matache a luat-o de la capăt cu căutarile, cumparând, de banii care îi mai rămăseseră prin buzunare – ce dracu-am făcut cu banii aseară, le-oi fi dat la gherţoii ăia de băut până i-am umflat ? – ziarul local, şi căutând înfrigurat paginile cu anunţuri. Angajăm bucătari, patinatori, dansatoare, chiar fără experienţă. Bacalaureat, caut angajare, indiferent meseria. Bobinatori, macaragiu, sudor. Salarii atractive…Pe naiba, informatica nu mai are de lucru în zilele noastre, părea el să spună, cu ochelarii lui cu lentile groase ca fundurile de borcan, cu faţa lui disperată. Când rămâi fără serviciu, ai şi atitudinea aia de cerşetor, de om fără speranţă şi fără de încredere, opreşti pe toţi prietenii pe stradă şi îi întrebi obsedat dacă nu cumva ştiu…până când încep toţi să te ocolească plictisiţi, sătui, multumiţi cu slujbele lor de rahat, dar slujbe adevărate, trece luna, iei lozul, bagi la foale, altă viaţă, nu ca tine, vai de mămăliga ta… Până când, într-o zi, dacă am putea găsi butonul acela care dă timpul înainte, şi l-am răsuci ca nişte tartori bătrâni, cât vrea muşchiul nostru – înainte, spre viitor, evident, cui i-ar plăcea să-şi retrăiasca eşecurile, nereuşitele, existenţa de toată mila de până acum – l-am putea, probabil, vedea pe Matache bucuros, sau cam aşa ceva, de noua lui existenţă lustruită: cu haine noi, pus la ţol şi patru ace, un adevărat burghez, funcţionar în primărie, sau poate în altă instituţie de stat – ştiţi cum e treaba cu ăştia, ei aplică legile statului, legea statului spune să stai- sătul şi mulţumit ca un popă de cartier mărginaş, cu lume puţină dar credincioasă. Dar nimeni nu a găsit, până acum cel puţin, acel buton, iar de răsucit, mai va până l-o răsuci cineva. Să fim cuminţi şi să punem osul la treabă, să-i arătăm bunului cititor ce şi cum, că doar el dă banul, săracul. Şi, fie vorba între noi, vedeţi ce literatură proastă a ajuns să se scrie în zilele noastre! Destul că azi pare să fie Duminică, o zi ca toate celelalte pentru Matache, dar una, până şi pentru el, nelucrătoare, căci ziar nu apare, mâncare i-a făcut maică-sa pentru o saptamână, veşnicele ciorbe şi tocăniţe, înghesuite în sumedenie de crătiţi şi crăticioare în frigiderul lui nou-nouţ – bine că măcar a apucat să achite ratele, ce făcea acuma – iar alte planuri… Banii de pe cardul de la Bankpost i-ar mai ajunge de-o existenţă chinuită aşa, cam până prin vară, cu condiţia ca faze ca aia din berărie să nu se mai repete. Parcul e mare, cât vezi cu ochii. Verdeaţă şi copaci bătrâni, cu trunchiuri scorburoase, ca-n povesti. Alei betonate şi drepte, lungi, plicticoase, nici un cunoscut. Fete, inconştiente parcă, cu fuste aiuritor de scurte, cu picioare înnebunitoare, de unde mă-sa or fi ieşit atâtea gagici adevărate în zilele noastre, că el…Matache nu e obsedat de sex. Partea asta a vieţii l-a preocupat totdeauna destul de puţin. În liceu a trăit, e-adevărat o poveste sfâşietoare de dragoste neimpărtăşită, un adevărat calvar, nici nu vrea să-şi mai aducă aminte. Dar de la acel episod… Dacă nu era Maricica, cu entuziasmul ei tâmpit şi acea bunătate aproape jenantă cu care i s-a oferit atunci , nici n-ar fi ştiut ce-i aceea femeia. Dar slavă-Domnului, experienţa nu se mai repetase şi el avea acum timp berechet să viseze blonde teribile, în lungile lui clipe de extaz, când n-avea ce face cu bugetul lui uriaş de timp liber şi prost gestionat, da-da, foarte prost gestionat. Dacă ar fi mai trăit bruta de taică-su, faze ca aia din veceul liceului de muzică s-ar fi repetat şi acum, cu singura deosebire că el nu crede că babacul ar mai da. Nu, atâta timp cât Matache a învăţat şi el, dupa atâţia pumni, ce-i aceea o bătaie. Dar de tocat, de cicălit ore întregi, l-ar fi mai cicălit. Cu teoriile lui tâmpite despre muncă şi răsplata ei. Despre datoria socială a tânărului, beneficiarul atâtor eforturi financiare cheltuite pentru educaţia lui. Dar, hai să lăsăm, e duminică, avem şi altele pe cap decât să ne amintim de babaci pretenţioşi şi duri, morţi, slavă – Domnului, de multişor, aproape că i-a şi uitat mutra. Ce chimie secretă guvernează găsirea perechii potrivite dintr-o mulţime de variante posibile, asta nu s-a aflat până acum, oricât s-ar lăuda unii. Iar prostiile cu feromonii care ar acţiona – chipurile – ca niste declanşatori ai impulsului de reproducere, asta puteţi s-o spuneţi lui Mutu, vorba aceea ! Păi, stimabililor, omul e singura specie care face…chestia aceea, chiar şi când natura lui omenească nu impune cu necesitate acel lucru din ratiuni de menţinere a speciei, ci o face din pură plăcere sau plictiseală, ocolind cu abilitate şi cu metode savant ticluite scopul …reproductiv. Slavă-Domnului, personalul de pe planetă pare a fi , chiar şi în aceste condiţii, prea numeros. Alta trebuie că e chestia, dar Matache nu are habar, eu nu stiu, iar dumneata, cititorule, daca vei fi ştiind, nu prea ai cum să ne spui, fiindcă de când lumea şi pământul convenţia cere ca scriitorii să scrie, personajele să-şi ducă viaţa lor de hârtie între coperţile cărţilor, evadând de acolo numai şi numai în mintea cititorului, multă-puţină, câtă este, iar comunicarea să se facă într-un singur sens, cum am zice: de la autor către tine, şi nu invers. Ştiu eu scriitori cărora nu le-ar strica să afle pe viu ce parere de rău au avut cititorii după banii stricaţi pe muncuşoara lor literară. Ce de cucuie ar mai fi fost de oblojit, ce de capete sparte ! Dumnezeu a făcut însă lumea cu socoteală, după matură şi rânduită chibzuinţă, fiindcă de scriitor mort de propria sa carte nu s-a auzit până acum, chiar de nu e încă timpul pierdut. Matache însă, deşi părea că nu va ajunge prea curând la un astfel de deznodământ, cunoscu în acea duminică femeia vieţii sale, dacă ar fi să ne lăsăm uşor seduşi de această expresie. Cert e că de-atunci viaţa lui a devenit interesantă mai ales pentru el, o vreme, iar pentru noi, plicticoasă de-a dreptul. Să-ţi mai spun că Mareliana era o fată absolut normală, cu preocuparea, – banală dar practică – de a-şi întemeia cât mai repede o familie, la fel de banală ca însăşi existenţa ei de fată care a terminat liceul, a facut o facultate obscură, de management sau stiinţe juridice, a avut câteva experiente sentimentale, mai mult sau mai puţin semnificative pentru ea, ar fi inutil. Ceea ce contează cu adevărat pentru noi e ca tatăl Marelianei a avut bunătatea să-i găsească lui Matache un post, de informatician bugetar undeva, să le cumpere la amândoi un apartament, să-i oblige să îşi uneasca eforturile de a moşteni împreună o avere despre care batranul n-ar fi avut niciodată interesul să spună prin ce compromisuri obscure sau fapte tenebroase şi murdare o dobândise. Destul că Matache n-a mai umblat de atunci prin cârciumi de cartier mărginaş, ca să poată afla cum şi care e adevărul cu Europa şi cu destinele ei. Nu vom avea bucuria, nici eu şi nici tu, cititorule, de a afla care ar putea fi formula chimică a alfachinolinsulfodimetilamino-chinizinei dublu polarizate, nici câţi electoni, protoni şi neutroni are sau ar putea avea atomul de matachiniu. Nici ce ar trebui să facem ca să punem la punct miraculoasa sursă de energie inepuizabilă. Sunt ceva şanse ca noile computere – despre care aflăm că vor fi construite în curând, pe bază de bioelectronică aplicataă şi subtile dar deocamdată misterioase interfeţe organice – să poată calcula acele numere, de care vorbeam la început. Dar faptul poate să treacă neobservat şi mie, mărturisesc , nu mi-ar produce nici o satisfacţie intelectuală majoră, de ce să n-o spun! Mai grav este însă că, de la o vreme, Matache n-a mai visat-o pe Crinella, nici aşa, de probă, ca să-şi amintească. N-a mai visat-o deloc. Iar asta e o pierdere inimaginabilă pentru continuarea acestei poveşti, pe care de-abia mă apucasem să ţi-o spun, cititorule!

Read Full Post »

Cursa de Milicetu

Cursa de Milicetu (rescrisă din memorie) – Dom’le, cum să-ţi spui io dumitale ca să mă-nţelegi, că te văz om diştept…Te cunoşti după cum porţi pixu, în buzunarul după dedesupt, nu ca ăştia de-acuma, alde Ciupeagă, oamenii primăriei, le poartă-n chept, ca pă dicorăţii, să vază lumea ce diştepţi este ei, ptiu!, că mi să face şi scârbă! Da’ io una zic, nu-i lucru curat cu maşina asta, care trece în goana mare p’în sat, ziua-n amiaza mare, cu farurili aprinse, gonind de parc-ar sta să să termine ceva fără ea taman la capătul lumii. Nuuu, că n-o vede toţi, că mulţi ar aştepta-o, da’ n-are oră fixă, vine când nu te-aştepţi şi tot aşa de neaşteptat şi dispare. A văzut-o mulţi. Ete, io ăsta care vorbesc cu dumneata aciea şi Panaiete şi Loreta lu Tutunaru, mulţi… Şi baba Domnica, de, ca baba Domnica, dădură ăi nouăzeci piste ea, ai zice că să n-o crezi…Da e băţ, baba, vede ca la optişpe ani, citeşte ziaru’ fără ochelari, că-ţi vine şi să râzi când vine asta, noră-sa, Racleta lu Popoiag, cu acu şi cu papioata, să-i bage baba-n ac, de câte ori are şi ea câte ceva de cusut, izmenili lu bărbat’su, alte alea…că ea, cât e de tânără, abia vede. Da, auzi, dă-te-ncoa’ să-ţi spui, să nu ne-auză careva, după ce trece asta… cursa, maşina, de, ăia care-o vede…nu ştiu cum să-ţi spui…lumea rămâne aşa… într-un fel! Şi nu sunt nici io prost, că făcui armata la şapte antilerie, îţi puneam proiectilu-n căpiţa de coceni, în capu tancului, unde vreai dumneata să ţi-l pui, io acolo-l puneam! Dar după ce trece asta, cursa, cum îţi spui, să-ntîmplă aşea, câte-o chestie… Iete, ca săptămâna trecută, muierea lu Panţâru, primi o aia…carte poştală, da’ nu de-astea de-ale noastre româneştile, nuuu…Una cu nişte alea, litere ca la japonezi… Da’ alăturea – ce-i al lor, al lor!- inglezeşte, normal, ce-avea ei să-i spuie muierii: că, aşa şi pe dincolo, chestii-trestii, ţi-am găsit bărbatu mort în accident de avion, prăbuşit pă insula cutare… În Filipine! De unde şi până unde, domnule, Panţâru în Filipine, când ăsta a dispărut din cârciumă, de la „Paiş’pe craci” – restaurantu-ăl mare, cu şapte ospătăriţe, din piaţă, din oraş. Intrase şi el, ca omu’, cu Argăseală meliţianu, să-l cinstească pe ăla cu un rachiu, cum face toţi, da’ de-atuncea niminea nu l-a mai văzut, nici pă el, nici pă meliţian, a fost hai mare, mulţi a-ncurcat-o atuncea, câţi a fost la un loc cu ei, da’ bieţii oameni ce să facă, dacă nu ştia niciunul nimic, a luat bătaie digeaba, că ăştiea, la meliţie, întăi te bate şi-abia după aia te-ntreabă, ştii dumneata… Lasă că până la urmă toate s-a lămurit, că i-a găsit p-amândoi morţi în râpa Cotorcii, sfâşiaţi de colţii mistreţului. Că uitai să-ţi zic, p-aciea, pă la noi, toţi pune…laţuri, bre, de-alea de sârmă oţeloasă, tare, şufă, ca să prinză şi ei, câte-un mistreţ, câte-un iepure, care cum are noroc. Da’ p-asta cu cartea poştală…. Dracu s-o ştie, ce noimă are, că io n-o mai înţeleg, poate dumneata, cine ştie ce poţi să pricepi din tărăşenia asta… * * * – Nu, dom’le, nu ie nimica, io nu mă mişc de-aciea toată ziulica şi l-aş fi văzut, io am spirit de observaţie. Am fost şofer de meserie, mă ştia toată autobaza. Fane Curelaru îmi zice. Am ajuns aici la benzinărie dintr-o… prostie, ca omu… Că fusese nunta lu’ fiică-mea şi am băut şi io, ca omu’, un pahar, două, poate trei, de ce să te mint! Şi acela a ţinut-o pe-a lui, că nu şi nu, să suflu! Am suflat şi… uite-mă aicea, benzinar şef. Doctoru a zis că e daltonism, sau cum i-o fi zicând la boala asta de ochi care mi-a pus-o ei în cârcă, să nu-mi mai dea carnetu’ înapoi, că m-am luat în gură cu ăla, i-oi fi scăpat şi vre-una în freză, că eram nervos, am uitat să-ţi spun. Că aşa pică necazu pe om, când nu te gândeşti. Acela, ginerica, al lu Şoitan, a fugit cu banii dimineaţă şi io mă luasem după el cu camionul, să-l prinz, că mi-era milă de muiere şi de fii-mea, că plângea amândouă în mijlocul bătăturii ca proastele, vorba aia, şi… şi cu banii luaţi… S-a înrăit lumea ceva de speriat, da’, de autobuze de-astea, io nu pot zice nimic. De ce să zic io că l-am văzut, dacă nu l-am văzut? P-aici trec mulţi, da’ şoferii din ziua de azi… habar n-au de meserie, că, uite, cum vine aicea curba asta spre benzinăria mea, volanu nu trebe bruscat, curba se ia lin, fără viteză, că nu ştii ce se poate întâmpla. De multe ori era să-mi darâme şandramaua. Nu zic, nu-i mare lucru de ea, dar cu atta comustibil, Doamne-fereşte de-o explozie, ceva, rade satul ca pe nimica! * * * Nici vorbă de viteză. Toată lumea e aşezată pe banchete, fiecare pe locul lui. Şoferul mişcă uşurel de volan la dreapta sau la stânga, după cum e cazul, pasagerii se uită pe geam, sau sparg seminţe, aruncând cojile pe jos, după cum e şi normal, nici n-ai zice că e duminică, ce e ciudat e că nimeni nu vorbeşte cu nimeni, îşi vede fiecare de treaba lui. De-aia se şi uită toţi, intrigaţi, când cucoana de lângă uscăţivul acela bătrân, cu curca în braţe, sare ca arsă zbierînd cât o ţine gura că „termină, dom’ne, cu insinuările, oi fi io grasă, dar pe curca dumitale nu m-am aşezat, mi-ar fi şi frică, nu vezi ce slabă e, numai pielea si… penele, vrei să mă-nţep în oasele ei?” Dar preotul în sutană albastră de pe scaunul din faţa lor nici măcar nu întoarce capul, mormăie într-una, el ştie ce, cu nasul într-un fel de cărţulie. Pe fereastră se vede cerul uşor acoperit, parc-ar sta să plouă, dar nimeni nu bagă de seamă, toţi par absorbiţi de cine ştie ce gând şi se face din nou linişte, ca la începutul lumii, când duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apeeeloooor şi miluieşte Doamne, poporul tăăăăăuuu şi binecuvânteaaază moştenitea ta, acum şi puuuururea şi în vecii veeecilor amiiiin! Dar cine a mai văzut, nu, vă-ntreb, cine a mai văzut preot în sutană albastră, ca să spargă seminţe în sfânta biserică, behăind slujba ca pe o manea, de-astea de se cântă acum pe la nunţi şi alte alea, spre batjocura de cele sfinte? Dintr-odată toţi se trezesc aşa, ca într-o biserică frumoasă, cu vitralii prin care se prelinge o lumină dulce şi popa acela ciudat, cu sutana albastră le dă la toţi, absolut la toţi, trupul şi sângele Mielului, fără să-i întrebe dac-au postit, dacă s-au spovedit, dacă au habar de vreo rugăciune. Şi toate se întorc iar la matca lor firească, slujba se termină, ca orice slujbă, până la urmă, uşile se deschid larg şi coboară toţi treptele bisericii, ca şi cînd ar coborî din autobuzul acela, în care păreau că s-ar fi urcat, numai şoferul rămâne singur în uşa deschisă, cu chipiul lui albastru ridicat în semn de salut respectuos, faţă de toţi pasagerii. Cine a avut răbdare să stea pînă la sfârşit poate povesti cum se aude aerul în dispozitivul de închidere al uşilor, „pufffff-ştonk!“, cum se-aprinde semnalizarea pe stânga şi maşina plecă din staţie uşor, fâşâind, parcă nici n-ar avea motor. * * * Alteori maşina pare să fie chiar doişpe, sau doişpe barat, cursa obisnuită, care trece prin parcul din mijlocul orasului, acelaşi de când lumea, cu straturile de flori plantate în formă de cunună în jurul movilei pe care tronează impunătoare statuia amiralului. Şi rareori se întâmplă să faci cu mâna, chiar între staţii, iar el să nu oprească uşor, fâşâind, parcă plutind. Iar pasagerul se urcă încet, cu căciula lui maronie cu clape, sau basmaua înflorată sau pălăriora purtată cu graţie pe creştet. Atâta doar că şoferul, acelaşi ins înalt, demn, aproape ţeapăn, se deranjează de fiecare dată până în uşă, făcând tuturor, dar absolut tuturor pasagerilor care urcă, acceeaşi reverenţă exagerată, îndoit de mijloc şi cu mâna dreaptă fluturată într-un gest de poftire politicoasă, exagerat de politicoasă, cu chipiul albastru ţinut elegant în mana stângă, îndoită din cot. Au fost văzuti urcând cunoscuti de-ai tuturor, persoane importante vreau să zic, primarul, vreo doi- trei consilieri, amantele unor personalităţi politice foarte comune, ba chiar şi fiica pantofarului, doamna Opaline, fiinţa aceea misterioasă despre care nimeni nu ştie cum a putut trece peste ultimul divort, a trebuit să dea explicaţii la poliţie despre dispariţia consortului dumisale, în condiţii nici până astăzi lămurite pe deplin. Unii şoptesc precum că aviatorul, soţul doamnei, a dispărut cu o stewardesă mult mai tânără decât el, în ultima cursă spre Singapore, de anul trecut şi că nimeni nu l-a mai văzut de atunci, alţii că divorţul a fost pronuntat în şedinţă publică, pe motiv de simplă nepotrivire de caracter, alţii că s-ar fi certat din cauza unor titluri de proprietate revendicate de nişte rude obscure. Cert este că unii jură pe cruce că nu e adevarat şi că pilotul a fost văzut într-o dimineaţă vesel, zâmbăreţ, fluierând un cântec la modă, pe strada gării, iar undeva pe lânga tarabele unde se vinde zarzavat proaspăt, în mica piaţetă de la capătul străzii, autobuzul a oprit la un simplu semn cu degetul al insului şi… dus a fost. Nimeni nu mai stie nimic altceva, iar dacă ar fi să ne luăm după zvonuri, toti cei plecaţi par să fi avut, fără exceptie, oarecari probleme cu autorităţile, fiind cercetaţi fiecare pentru cine ştie ce fapt, bănuit sau real, n-are importanţă. *** Numai noi ştim, cititorule, că nimic nu este adevărat din toate cele câte se spun, iar autobuzul e o cursă din cele mai normale, cum sunt atâtea pe lume. N-ai decât sa faci singur proba, să-ţi iei un bilet de la casieria autogării, şi să aştepţi la peronul paisprezece, câteva minute, nu mai mult. Numai că puţini înteleg ce rost ar avea să te urci în cursa aceea, să mergi atâţia kilometri prin căldura înnăbuşitoare ca să te dai apoi jos tot de unde ai plecat. Cum aşa, de unde ştiu eu ? Aşa scrie ! Cum unde scrie? Pe tabla aceea albastră, vopsită cu alb : Cursa Drângani, Cuca Măcăii, Dorleşti, Poianu Mare…Poposila…Milicetu…Drângani. Adică exact aici, în praful acesta încins abitir de soarele amiezii. In satul acesta necunoscut, în care, iată, dacă ne mijim bine ochii, îl putem vedea clar pe domnul consilier secret al oraşului, înalt, bine făcut, cu costumul călcat şi cravata impecabilă, călcând grijuliu cu pantofii asfaltul supraîncins din faţa autogării. Domnul consilier este persoana cea mai nepotrivită cu locul şi momentul. Dunga pantalonilor săi ar putea concura tăişul spadelor de Toledo, pantofii noi, din piele de cea mai bună calitate sunt lustruiţi „oglindă”, totuşi, tristeţea răzbate din ochii cenuşii sub care, pungile proeminente indică mai mult ca sigur o suferinţă cardiacă rău tratată sau poate chiar ignorată mult timp. Poziţia sa în cadrul instituţiei al cărei dicton sta scris cu litere mari pe frontispiciul temutei clădiri – Ochiul mare, gura-nchisă, fac fiinţa mai precisă – bagă spaima în multe suflete. Nici acum nu se văd mulţi amatori de-ai fi în preajma. Dar, iată, sosit parcă de nicăieri, un autobuz mare opreşte în dreptul domnului consilier secret, uşile se deschid cu obişnuitul pufăit, şoferul face exagerata reverenţă şi funcţionarul suie, absent cele două trepte de tablă. Îndată, domnule şofer, mulţumesc, ce chipiu albastru, vai cât de albastru este chipiul! Prin uşa care se închide incet razbate doar o boare răcoroasă iar unii din martori au jurat cu mâna pe inimă că din interior se auzea distinct ciripit de păsări, pe când alţii susţineau sus şi tare, cu argumente din ce în ce mai zgomotoase că din interior se auzise clar glasul uşor nazal al unui preot oficiind slujba de duminică…

Read Full Post »

Gilica

Gilica

Melanezu a întâlnit-o pe Gilica la coadă la bilete, la cinema Tineretului, într-o sâmbătă. Ieşise aşa, la plesneală, că era liber şi se plictisea acasă, iar în dreptul cinematografului o văzuse prin sticla groasă a vitrinei. I-a remarcat mai întâi privirea aiurită, aerul pierdut cu care privea peste capetele celorlalţi, înaltă cum era, cu un cap mai înaltă decât toată coada aceea la bilete. S-a dus glonţ spre ea şi a luat-o la fix . Asta era tehnica lui cu gagicile, să nu le dea timp de gândire, oricum ele gândesc numai tâmpenii:
– Ai venit de mult?
-Adineauri, i-a răspuns Gilica, aproape docilă. De vreo zece minute. (Asta iar i-a plăcut, aşa îi plăceau lui gagicile, normale, fără fiţe în cap, abureli, chestii).
I-a intins bancnota, cu un aer firesc, parcă s-ar fi cunoscut de când lumea:
– Vezi şi tu, poate îţi dă mai pe mijlocul rândului şi să nu fie prea în faţă, că pe urmă mă doare gâtul.
N-a comentat nimeni, în sensul că “de ce te bagi, bă, în faţă, noi stăm ca fraierii aicea şi tu…”. Faza cu fata ţinea întotdeauna, metoda era verificată de mult. Mai luase el, e drept, câte o geantă în cap, se mai alesese odată şi cu un caft nasol, când venise malacul uneia să-l întrebe care-i faza, “de unde te ştie pe tine papagalu’ ăsta,” chestii – trestii şi pe urmă “trosc!” un zast în freză, dar se adunase repede de jos şi până să vină poliţia îl umpluse pe ăla de sânge, cât era el de baban şi o tirase la timp.
Cu Gilica însă, totul a decurs aşa cum plănuise. Au luat bilete pe mijlocul rândului, undeva nici prea în faţă nici în spate de tot, dar filmul era nasol, o aiureală cu estratereştri, nave, abureli, nu-i plăcuse. Nici Gilica nu se omora cu asemenea chestii, aşa că au ieşit repede şi au luat-o spre crâng, cu gândul s-o pună de-o plimbare pe sub tei.
Aflase atunci că numele ei nu era Gilica ci Vergilia, cum o botezase pe ea o soră de-a mamei, tanti Vergina, femeie energică şi de caracter, care ţinuse vreo trei bărbaţi bine. Un ofiţer de artilerie, ţanţoş, băţos, înalt, ce mai, sculă de bărbat (nea Vergil, mort primul, naiba ştie ce-o fi avut) un profesor de muzică suplinitor, Călescu, ajuns pe urmă dirijorul fanfarei militare, după ce urmase conservatorul la insistenţele lu tanti Vergina (bun şi ăsta dar cam beţiv, se curăţase de ciroză) şi doctorul Aronovici, ginecologul, mare figură de om, un descreierat, dar plin de bani, o iubea pe tanti ceva de groază, de la el are casele, alea mari, cu etaj pe strada Sultănescu, colţ cu Demitriadi. Faine case, mai zisese şi el, aşa, ca să n-o contrazică. De fapt, aerul ei zăpăcit, figura aia de pasăre mare care stă gata să zboare nu-i erau tocmai pe plac, dar era sâmbătă, la televizor nu era meci şi parcă i-ar fi fost lene să mai agaţe pe alta. Cum să-i dea paşi Vergiliei (hotărâse singur să nu-i spună niciodată Gilica, aşa, ca un secret al lor) când fata fusese aşa de amabilă la bilete?
-Nici pă mine nu mă cheamă Melanezu, aşea-mi zice pretinii, pă mine mă cheamă Laie. Unii mă mai strigă şi Galezu, că sunt şef de galerie la Avântul.
Stadionul era pustiu, pe bulevard nici un cunoscut, aşa că o luară înspre crâng la pas, ea legănându-şi geanta albă înainte şi înapoi, de emoţie, el încercând de câteva ori s-o apuce de mână ca din întâmplare. Nu nimerise, de fiecare dată ea ridicase mâna ca să gesticuleze energic, cu aerul că fraza n-ar fi avut consistenţă, fără gestul acela net cu care tăia aerul, povestindu-i de tanti şi de bărbaţii ei, de fetele de la ea de pe scară, nişte tute cu pretenţii de mari vedete în cartier. Aşa se scurseră unul după altul toţi castanii de pe bulevard şi ajunseseră la poarta crângului, parcul din vestul oraşului, rămas ca prin minune întreg, scăpat de furia imobiliară.
Melanezu s-a purtat atunci ca un lord. Acum când totul e trecut şi urma paşilor pe aleile din crâng a ramas amintire, vorba cantecului, parcă-i şi pare ciudat cum a putut el să se lase aiurit de Gilica. Pistruiată, dar nu prea tare, înaltă, cu faţa prelungă, cu fruntea pornită un pic înainte, ca la comentatorul ăla de la teveu, oare cum naiba-l cheamă, ea nici nu era prea mişto. Ce-a mai ieşit din toată chestia asta o să aflaţi voi mai încolo, după ce s-o termina cu campionatu’ şi s-o mai potoli şi el cu galeria, cu astea.

…………………………………

Habar nu avea Melanezu că Gilica îl văzuse prima şi că, de fapt, ea îl privise intens prin sticla vitrinei, cum trecea mândru şi degajat, aparent fără griji şi probleme existenţiale, adică exact tipul de om de care ar fi avut disperată nevoie Gilica. Nu că nu s-ar fi simţit în siguranţă la Fabrica de Ştanţe şi Matriţe (S.C. F.S.M. S.R.L.), acolo unde se chinuia opt ore pe zi pentru un salariu frumuşel, fiindcă tanti Vergina, femeie deşteaptă (s-o ţină Dumnezeu la loc odihnit, că tare mult bine îi făcuse) era prietenă bună cu soţia patronului (un frate de-al ei îi salvase patronesei copilul de la înec, puştiul din prima căsătorie era cam nănău) şi doar o vorbă pusă când trebuia, cui trebuia, fusese de ajuns. Ca secretară a patronului nu avea prea multe de făcut. Cafelele de dimineaţă la toti dălcăucii de ingineri de la atelierul de proiectare, trei – patru adrese de înaintare la documente deja elaborate de altii şi semnate de patron pe colţul biroului, în grabă, pe când se pregătea să plece la sală, unde trăgea ca înecatul de fiare, în speranţa tâmpită că o să-i mai scadă nesuferita aia de burtă. Nu de asta era vorba, ci de faptul că avea şi ea o vârstă, că vremea măritişului îi cam trecuse iar tanti Vergina ar fi vrut s-o ştie la casa ei, dar cu un bărbat la locul lui, cuminte, ascultător, bun la pat (tu ascultă la mine, fata maichii, o dădăcea adesea tanti, sporul casei e la femeie între picioare, care are, are, care n-are, n-are) nu gelos, nu ofticat să câştige bani dar nici sărac, vesel, sclipitor, frumos cât se poate, dar nu exagerat, că atunci pune alta ochiul pe el şi nu se lasă, că muierile din ziua de azi sunt apucătoare, nu le ajunge al lor.
Şi cum ziceam, de unde să fi ştiut Laie Melanezu care-i adevărul cu Gilica? De unde să ştie el că asta fusese mica pretenţie a patronului, când o angajase, că anume „trebuie şi naşul să vadă odată, ştii tu… „, iar ea, disperată să se vadă odată la rostul ei, angjată pe banul ei, să nu mai fie nevoită să accepte bani de la tanti Vergina, ba de-un ciorap, ba de-o prăjitură la Flora, ba de-un bilet la film sau alte alea, chestii mărunte de-ale fetelor, acceptase s-o înghesuie patronul odată în magazia de rechizite, pe o stivă de cutii cu hârtie de copiator A4, ţinea minte Gilica scrisul de pe cutiile alăturate, „Absolut Paper, copy paper, 80gm/mp”. După prima, însă, urmează firesc şi a doua şi a treia, precum şi următoarele, ca la aritmetică, iar Gilica se trezi într-un rând cu nişte modificări de comportament în organism, cum îi spusese şi medicului ginecolog. Aşa putuse Gilica să-şi dea seama ce probă de porci sunt bărbaţii, că până şi nesimţitul de doctor râsese de ea, belindu-şi ochii…”acolo” :
– Do’nşorico, acuma, răul fiind deja făcut, una în plus sau în minus nu mai contează…
Aşa că se întâmplase din nou, de data asta cu doctorul, dar pentru ultima dată, fiindcă era hotărâtă să-l anunţe pe patron, în lunea următoare, despre faptul că era gravidă şi că, în consecinţă… Dar s-a mai gândit şi a hotărât tot singură că nu se ştie cum va reacţiona şefulache, aşa că n-o să-i mai spună, ca să n-o dea afară, dar nici n-avea să mai rămână singură cu el în locuri prielnice, că doar n-o fi proastă.
Ai fi în dreptul tău să te revolţi, stimate cititor, sau cititoare, după caz, şi să mă faci albie de porci precum că asta e bârfă curată şi n-avem noi a ne amesteca în viaţa Gilichii, cu atâta indiscreţie. Dar dacă ăsta e adevărul curat, n-am ce-ţi face! Ai fi preferat să auzi că Gilica a murit de septicemie dintr-un avort autoprovocat, sau, Doamne-fereşte, aruncată de careva de la etaj, ori că s-ar fi sinucis înghiţind un tub de pastile? Cum te-aş putea minţi în asemenea hal?
Şi-apoi, ce-ar fi dacă toate astea n-ar fi decât bârfe răutăcioase şi cleveteli de doi lei, că doar n-am fost, nici eu şi nici dumneavoastră prezenţi, nici în magazia de consumabile, nici în cabinet, ca să ştim.
Aşa că, hai s-o spunem pe-a dreaptă, Gilica i-a dat atunci, la prima lor întâlnire, cu sfială, după ce se codise un pic, aşa de formă, numărul de mobil lui Lae. Iar Laie, plictisit şi nelămurit, ca într-un fel de transă, o sunase în duminica următoare, nici el nu ştia de ce, ca s-o invite la film, sau la bar, sau la o plimbare prin crâng, convins că fata îl uitase sau c-o să-l refuze, pretextând cine ştie ce.
Că n-a fost aşa, că nu l-a refuzat, că povestea poate continua graţie sincerităţii mele şi curiozităţii dumitale, de cititor adevărat, iată ce contează. Să ne ţină Dumnezeu sănătoşi şi să fie destulă hârtie prin preajmă şi vreun capăt bont de creion, că-n rest, să n-ai grijă. Şi nici de ce s-o întâmpla cu Gilica şi cu Laie, fiinţe de hârtie, să nu-ţi pese prea mult. Că ei sunt în mâinile noastre ca ceara şi-i vom pune să facă exact ce doreşti, aşa cum îţi place dumitale, cititorule. Că numai tu eşti din carne şi sânge, viu şi numai părerea ta e importantă.

Read Full Post »