Fabula cu cuc

Într-un nuc

era un cuc

cam zănatec

cam năuc

iar sub nuc

era o vulpe

lungă- coadă

groasă-n pulpe

Zise cucul

catre vulpe

fluierând-o

din copac

ah, cumătră,

ce ţi-aş face,

da’ ce pana mea să-ţi fac?

Povestea asta

cam banală

are, totuşi si

MORALĂ:

După ce că-n loc să tacă,

nici nu ştie ce să-i facă…

Read Full Post »

Înjurătura la români

Înjurăm. Ne enervăm din te miri ce, nu mai avem răbdare în primul rând cu noi şi în al doilea rând cu ceilalţi. Înjurătura nu e numai o boală omenească, sunt şi naţii care habar n-au s-o facă aşa cum trebuie, la noi însă altoii de rase cutreierătoare au lăsat în limbă urme adânci ale furiei lor, cum ar zice poetul. Poetul însă nu zice. Zice poate doamna învăţătoare, enervată la rândul ei de abundenţa invectivei în limbajul cotidian al copiilor. Parcă şi aud:
– Ia să-mi spuneţi, de ce înjură românul?
-Ştiu io, doamna, spui io: de mamă, de tată, de sfinţi de îngeri de Paşte si de Crăciun, de naşterea mamii…
– Nu asta v-am întrebat. Din ce cauză…
La asta copiii nu au răspuns, mintea lor nepervertită îndeajuns de… esenţa semantică nu poate găsi la fel de repede rezolvarea. Lasă ca nici noi (maturii) luaţi prea din scurt n-am fi în stare să desluşim deîndată cauza pentru care.
Înjurăm pentru că libertatea dobândită deodată fără eforturi personale ne-a îndepărtat de tihna răbdurie a înţelegerii, a bunăvoinţei, a respectului faţă de celălalt. Celălalt. Semenul. Aproapele din Biblie. Pe care încetăm deodată să-l mai vedem ca pe o fiinţă, ne răzbunăm neputinţa de a-l mai considera om înjurându-l copios, găsind în limba noastră bogată în sensuri noi şi noi forme de a-i violenta auzul şi nu numai. Am văzut oameni care se bucură înjurând şi văzând apoi indignarea celui înjurat, căci nici acela nu pare să fie mai breaz, oameni suntem, din ţara lui „ba, pe-a mă-ti!”, ţară frumoasă cu limbă aşijderea, bună să exprime culmi ale rafinamentului artistic dar şi culmea abjecţiei verbale de asemenea. Să fiu eu sănătos câţi participanţi la traficul rutier, îngrijoraţi probabil de silueta mea subţiratică nu şi-au exprimat pe loc, prin viu grai, disponibilitatea de a mă hrăni cum se cuvine, dându-mi adică de mâncare mai mult decât trebuie şi mai ales ce n-ar trebui. Ar trebui să am acum, pe bune vă spun, nu e „la mişto”, frigiderul plin…
Ca să întelegeti mai bine ce vreau să zic, am să vă povestesc un moment de autenticitatea căruia vă rog să nu vă îndoiţi. De fapt, aş vrea să vă povestesc eu multe, măcar să apuc. Eram la Paris (putea fi Craiova, Turnu Severin sau Londra dar acolo eram) şi vă dau voie să mă înjuraţi dacă vi se pare că n-am ales bine exemplul. Şedeam la o măsuţă în faţa unei cafenele de pe colţul unei străzi, cam pe lângă catedrala Sacre Coeur ( scuze că nu stiu cum se pune accentul „aigu”) şi savuram o cafeluţă. La un moment dat am auzit un zgomot şi întorcând privirea văd o maşină oprită, cu luneta găurită în două locuri. Cum se întamplase totul, părea să nu priceapă nici proprietarul maşinii lovite în mers de dracu ştie ce. Omul a oprit, s-a dat jos, a aruncat câteva priviri înspre balcoanele clădirilor din jur, a ridicat din umeri şi a plecat mai departe cu maşina. Fără să înjure, fără să profereze nimic de genul ” care … (urmează adresare neecoliterară înspre mama conlocutorului)… dai, mă, cu pietre în luneta maşinii mele băg…” etc, româneşte sau frantuzeşte, că n-ar fi contat. Ce naţie o fi fost păgubitul, nu ştiu, că nu l-am întrebat, dar românaş nu era, tăiaţi-mi ce vreti voi dacă vă mint! Lasă că mai târziu am întâlnit şi românaşul, deşi dupa cum arăta ar mai fi de discutat. Ajunsesem la catedrală , o vizitasem şi ieşeam pe treptele ei, printr-o portiţă metalică lângă care stătea ciucit un specimen care bâiguia ceva de genul: „donnez, mademoiselle, un euro, pour la Sainte Vierge…”. Cum domnişoara în cauză nu i-a dat nimic, individul a dat-o imediat pe coarda razachie: „dă, fă, un ban băg…” ştiţi dumneavoastră urmarea. Celor indignaţi că am făcut o asemenea comparaţie le amintesc o a treia palmă, terapeutică, înjurătură de mamă la propriu, pe care am simţit-o tot la Paris, în metrou. Pe bancheta din faţa mea stătea un reporter, polonez dupa limba în care îşi dicta reportajul la telefonul mobil. Persoana care mă însoţea m-a întrebat ce limbă vorbeşte iar eu i-am explicat. Tipul m-a auzit şi nici una nici două m-a întrebat direct dacă vorbesc poloneza. Evident că a urmat un dialog de prezentare în care eu am evitat cât am putut să-i fac cunoscut locul meu de baştină deşi tipul a insistat enumerând toate ţările din Europa de sud-est, doar-doar… Ei bine, când a aflat de unde mă trag, singura lui reacţie a fost să întindă degetul araătător înspre mobilul meu, pe care îl port atârnat de gât cu un şnur, şi să zică: „vnimanie, pane, otkradut!” (ateţie, domnule, fură!), chestie pe care, vă rog să mă credeţi, eu am luat-o ca pe o palmă, ca pe o înjuratură de mamă, ca pe o ofensă. Evident, românaş de viţă neaoşă, l-am înjurat şi eu, în gând, presupunând că nu ştie româneşte şi deci că ar fi inutil să-i doresc prin viu grai atâtea lucruri interesante mamei lui, plus ca nici nu ştiam ce vârstă ar fi putut avea biata femeie.
N-am făcut acest periplu epic numai ca să vă arăt ce deştept sunt io şi ce de limbi străine ştiu, pentru că nici nu ştiu. Dar de ce m-oi fi simţind eu mai breaz decât cerşetorul de la portiţa din faţa catedralei, vă întreb? Dracu ştie, că io nu!

Read Full Post »