Partea I, Corinne sau despre miel (pardon, despre milă)
Iete că ne găsirăm vreo câţiva, io, Corinne, şi alţii, care să vrem neapărat tăierea mielului. Aşa ne-a venit. E alb, e frumos, e pur, dar noi îl vrem fript, mai ales Corinne, care e mai dură, mai dintr-o bucată, era să zic ureche, şi nu greşeam prea mult. Unii chiar aşa o numesc: Corinne Directa. Acum, nu sunt lămurit dacă îi zic aşa pentru că se exprimă frust, fără fasoane, ca o adevărată masculă, sau pentru stânga ei fantastică, cu care aplică uneori, unora, câte o directă în freză, fie reactiv, fie preventiv, dacă înţelegeţi ce vreau să exprim. Parcă o şi aud: ia, nu te mai „halifonfa” atâta, belerezule, cântă la alte mese, că pe-aci am fumat destui ca tine! Are ea, aşa, expresiile ei, care o fac şi drăgălaşă şi dură concomitent, că nimeni nu-i rezistă, i-a fascinat pe toţi masculii din haită, dacă e să mă exprim ca pe Naţional Geografics.
Vasile, blândul grupului, pe care l-am… mă rog, căruia i-am trasat sarcina de a fi măcelar, a refuzat cu indignare bleagă de câteva ori, Corinne nu vrea sânge, din principiu, altul pretextează că n-are talent (aiurea, nişte fricoşi!) aşa că nu văd altă rezolvare practică decât să-l tai personal la gâlci, deşi mi-e milă.
M-am gândit adesea, chiar dacă n-a fost neapărat musai, ce-a putut gândi Dumnezeu când a lăsat pe pământ sentimentul acesta. Şi nu mai ştiu dacă e ideea mea sau am citit pe undeva, sau am văzut pe la vreun talk-show, dar mie unul sentimentul ăsta îmi pute. Mila, vreau să zic, e aşa un sentiment rece, de distanţare faţă de suferinţa cuiva. Zici: mi-e milă de cutare! Ei, şi? Să mori tu? Dacă l-ai iubi, cu adevărat, l-ai lua, l-ai… şterge, l-ai pupa, i-ai face un bine, i-ai da bani, l-ai lua de crescut, mă rog, pe fiecare după cum e cazul! Dar tu, ce faci? Ţi-e milă! Prin asta, ţi-ai făcut datoria, te-ai achitat de sarcină, eşti milos, n-ai inimă de câine dar nu poţi mai mult, nu contează motivele, lasă că găseşti tu, dar cum dracu să te implici? Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar asta e culmea ipocriziei acuma, să-ţi fie milă degeaba, aşa, numai contemplativ, ca exerciţiu. Cât despre ăla, da, aşa e, suferă săracu, dar ce treabă are asta cu tine? Tu eşti bine, în blana ta, în liniştea şi confortul nepăsării tale miloase, la ce bun să mai şi faci ceva? De ce să complici lucrurile?
Pe urmă, e şi naşpa rău de tot să fii obiectul milei cuiva, dacă realizaţi faza. Cum să-ţi placă ţie să-ţi zică unu: bă, mi-e milă de tine! Pe cuvânt de onoare, mie dacă mi s-ar adresa unul aşa, poa’ să fie preten, poa’ să fie cine ar fi, l-aş sparge la nas necondiţionat, fără comentarii!
Aşa că, de tăiat mielul, nici vorbă să-l tai. E o fiinţă şi el, are suflet, behăie, se exprimă, cum ar veni, are botul umed, poate că şi vrea să transmită ceva de genul : bă, ia fiţi atenţi la mine aicea, umanilor, care sunteţi, ce-aveţi voi cu regnul ăsta animal în general şi cu mine în particular? Aud? Că, iete, rău nu fac, pasc şi io iarbă, tradiţional, ca toţi semenii mei. Din veac, nu de-acuma, nu s-a auzit de miel să muşte, behăi şi io când nu-mi convine câte ceva sau numai aşa, de antrenament, ca să nu pierd exerciţiul, dar încolo? Ce argumente aveţi? Că şi la voi e la modă protestul, ba, aş putea spune că behăie unii în neştire, ba că nu le convine aia, ba ailaltă…A, nu zic, taică-meu, berbecul, poate că o fi împuns la viaţa lui pe vreo căţiva, că aşa e el, berbec! Dar io, la caracter, o moştenesc pe maică-mea, oaia, poate că oţi fi auzit expresia: ”blând ca o oaie”.
Ar avea dreptate, dacă e s-o spun pe-a dreaptă, aşa că anul asta vom merge la mall, unde mielul e deja tranşat, ambalat, a murit asomat după norme europene, conştiinţa noastră de mâncatori de… miel poate dormi liniştită.
Altul e baiul. Corinne vrea blana pentru ea, ca s-o pună lânga pat, să calce pe moale dimineaţa, când e ea mai dificilă ca fiinţă, aşa, în general, că după aceea îi trece, se face chiar rezonabilă. Dar rămâne dilema insolubilă a tăierii: blană fără moarte nu se poate, iar înjunghierea asta ar şi însemna, asasinat: pascal- nepascal, mielul moare. Multora le displace termenul, dar asta e în fond: o exagerare criminală. Unii vin cu mofturi religioase, cu chestii, că să vezi, că din adâncul veacurilor se sacrificau miei, treburi… Lor ce să le spui? Că, dacă e aşa, tot din istorie şi tot din adâncul veacurilor ştim că se sacrificau şi oameni, pe bune, nu vă zic la mişto, sunt pline televiziunile de documentare despre maiaşi, despre tolteci, sau tolomaci, cum naiba le-o fi mai zis ălora, care aveau adevărate ritualuri de îmbunare a zeilor. Pe scurt, luau gâtul fără discuţie la câţiva inşi, cu speranţa stupidă că după aia o să crească porumbul, sau o să plouă, dracu să-i ia!
L-am auzit io odată pe unul când zicea că sacrificiu înseamnă să faci ca lucrul să devină sfânt şi explica tot el nişte aiureli cum că ar fi vorba de două cuvinte într-unul singur, sacrum, in latineste adica sfant si faceo ( facere, faeci, factum) adica a face, tot în latineşte. Vă daţi seama? Tembelii credeau că daca îl tai la gâlci, acolo, pe piatra aia, mielul devine dintr-odată sfânt, de neatins, lucru zeiesc. Aşadar, m-am liniştit, toţi mieii tăiaţi la abatoarele specializate devin chestii profane, lumeşti, bune de băgat la jgheab, nimic sacru, e clar.
Bun, nu tăiem, dar ce fac de blană pentru Corinne şi, mai ales, ce ne facem cu animăluţul? Că, uite, de când l-am agonisit de la stăpânul lui, ciobanul, nu i-am dat nimic de mâncare şi a început deja să deranjeze cartierul. Buun, să zicem că-l ducem înapoi la piaţă, dar acum e prea târziu pentru fapte de comerţ, că a trecut sezonul şi nu-l mai cumpără nimeni, nici de-ar fi să-l dăm în pierdere. Lasă că de asta nici nu vrea să audă Corinne, care e absolventă de ASE, are economia politică în sânge.
Uite unde te poate duce mila. La pierdere economică, plus deranjul! Corinne zice că suntem toţi nişte tăntălăi efeminaţi, fără bărbăţie adică, fără sânge rece.
Parcă vă şi aud întrebându-vă de unde am scos-o pe Corinne, ce fel de rol joacă ea în povestea asta şi, dacă e o persoană reală, ce legătură e între noi. Uitaţi, ca toţi cei ce uită, că e o simplă convenţie, că putea s-o cheme Safta şi să fie spălătoreasă sau frizeriţă, că e la mâna autorului să scrie despre ce vrea el şi despre cine vrea, fără ca altcineva să se poată amesteca în toată chestia. Uită toţi, mai ales cei care iau de bune cele scrise prin cărţi, că literatura e ficţiune curată. Că persoanele care vorbesc în povestea asta n-au buletin şi cod numeric personal, că Dumnezeu de-aia a şi dat talentul unora, ca să se poată adeveri că toate atributele sunt la locul lor si chestia cu “chipul şi asemanarea” e reală şi produce efecte. O amăgire, dar iete că la unii chiar ţine!
De fapt, Corinne nici nu există. Nici mielul. Nici, bineînţeles, talentul. Toate au fost doar pretexte ca să vă pot ţine de vorbă un pic, fiindcă mă plictiseam de moarte, versuri nu mai scriu, nu citeşte nimeni iar de comentat se comentează aiurea, după cum aţi văzut. Aşa-i că mă iertaţi că v-am minţit?
Kosta Vianu 